Despărțirea în silabe a cuvântului "furase":

FURÁ, fur, vb. I. Tranz. 1. A-și însuși pe ascuns sau cu forța un lucru care aparține altcuiva; a lua ceva fără nici un drept de la cineva, păgubindu-l; a hoți, a jefui, a prăda. ◊ Loc. adj. De furat = care a fost luat prin furt. ◊ Expr. Pe furate(le) = prin furt, prin răpire, prin hoție. A fura (pe cineva) cu ochiul = a privi pe cineva pe furiș (cu dragoste). A fura (cuiva) o sărutare (sau un sărut) = a săruta pe furiș sau prin surprindere, fără voia persoanei respective. A fura meseria (cuiva) = a-și însuși pe apucate o meserie de la cineva (văzând cum o face și imitându-l). A fura inima (cuiva) = a fermeca, a încânta pe cineva. A fura (cuiva) ochii (sau vederile) = a orbi pe cineva; fig. a fi îndrăgostit. ♦ A răpi pe cineva. ♦ Fig. A lua pe neașteptate, pe nesimțite; a cuprinde. ◊ Expr. A-l fura (pe cineva) somnul = a adormi. A-l fura (pe cineva) gândurile = a cădea pradă gândurilor, a medita îndelung. ♦ Refl. (Neobișnuit) A pleca pe furiș; a fugi. 2. Fig. A fermeca, a vrăji. [Formă gramaticală: (în loc.) furate, furatele] – Lat. furare.

furá (fúr, furát), vb. – 1. A-și însuși pe ascuns sau cu forța un lucru care aparține alcuiva, a hoți, a jefui. – 2. A fermeca, a vrăji, a fascina. – 3. A răpi. – 4. A se strecura, a se prelinge. – Mr., megl., istr. fur. Lat. fūrāre (Pușcariu 677, Candrea-Dens., 690; REW 3591; DAR), cf. it. furare, prov. furar, Cf. fur, furt. Der. furat, s. n. (faptul de a fura, hoție, îndeletnicire a hoților); furător, adj. (care te fură, seducător, răpitor); furătură, s. f. (hoție, furat); furăciune, s. f. (Basar., furt, hoție); furgăsi, vb. (a șterpeli), compunere hazlie de la fura și găsi; furlua, vb. (a șterpeli), compunere hazlie cu lua; furgăseală, s. f. (furat); furiș, adv. (pe ascuns, tiptil; adj., clandestin); furișa, vb. (a se strecura pe nesimțite). – Din rom. provine săs. furisch.

furá (a ~) vb., ind. prez. 3 fúră