Despărțirea în silabe a cuvântului "labelor":

LÁBĂ, labe, s. f. 1. Parte a piciorului de la gleznă în jos la animalele patrupede și la om; partea piciorului pe care calcă păsările (palmipede); p. gener. picior (al unor animale). ◊ Compuse: laba-mâței = a) ciupercă comestibilă de culoare albă, care crește prin pădurile umbroase și umede (Clavaria coralloides); b) ciupercă comestibilă mare cu tulpina albă, groasă și cărnoasă; creasta-cocoșului (Clavaria flava); laba-ursului = a) nume dat mai multor specii de ciuperci de pădure (Clavaria); b) crucea-pământului; laba-gâștei = a) mică plantă erbacee cu flori roșii-purpurii (Geranium dissectum); b) ridurile formate în jurul ochilor (la persoanele în vârstă); c) (fam.) scris dezordonat, urât. ♦ (Mar.) Labă-de-pisică = încrețitură abia vizibilă a apei mării, semn al unui început de vânt. 2. (Fam. și depr.) Mână. ◊ Expr. A pune laba (pe cineva sau pe ceva) = a apuca, a înhăța (pe cineva sau pe ceva). A-i încăpea (sau a-i cădea) în labă = a ajunge la mâna sau la discreția cuiva. – Din magh. láb.

lábă (lábe), s. f. – 1. Partea de jos a piciorului, picior de animal și, prin extensie, de om. – 2. Picior. – 3. Mînă, gheară. – 4. Paletă, camă la bătătoare. – 5. (Arg.) Pantof. – 6. (Arg.) Masturbare. – 7. (Arg.) Carte de joc de 5 puncte: fratele labei, carte de joc de 4 puncte. Mag. láb „picior” (Cihac, II, 511; DAR; Gáldi, Dict., 93), din sl. lapa, cf. bg., rus., lapa, pol. łapa. – Der. lăbos, adj.; lăbuș, s. m. (nume propriu de cîine); labagiu, s. m. (Arg., onanist), cu suf. -giu; laboș, s. n. (Trans., cratiță), din mag. lábas „cu labe” (DAR; Gáldi, Dict., 140); lăbănat, adj. (cu picioare lungi).