Despărțirea în silabe a cuvântului "leul":

LEU1, lei, s. m. 1. Mamifer carnivor de talie mare din familia felidelor, cu corpul acoperit cu blană scurtă de culoare gălbuie și cu o coamă bogată în jurul capului, deosebit de puternic și de vorace, care trăiește în Africa și în Asia meridională (Panthera leo) ◊ (În basme) Leu-paraleu = leu mare și cu o putere extraordinară; fig. om curajos, viteaz. ◊ Expr. Partea leului = partea cea mai mare, cea mai valoroasă din împărțeala unui bun și pe care și-o însușește cel mai puternic dintre părtași. ◊ Compuse: leu-de-mare = mamifer carnivor acvatic asemănător cu foca, având o coamă pe gât, piept și omoplat (Otaria byronia); leul-furnicilor = insectă asemănătoare cu libelula, ale cărei larve se hrănesc cu insecte (Myrmeleon formicarius). ♦ Fig. Om puternic, viteaz. 2. (Art.) Numele unei constelații. – Et. nec. Cf. lat. leo.

LEU2, lei, s. m. Unitate monetară principală în România, egală cu 100 de bani; franc1. – Din leu1 (cu sensul după tc. arslanly).

léu (léi), s. m. – 1. Animal. – 2. Monedă românească. Circula cu acest nume în sec. XVII, cînd valora 120 de bani. Lat. lĕo, împrumut cult, probabil din sec. XVII. Der. nemijlocită din lat. (Pușcariu 968; Pascu, I, 107; Diculescu, Elementele, 427) nu pare posibilă fonetic (lĕo ar fi dat *ieu, ca lĕporem › iepure). Nu e sigur, așa cum consideră Diculescu și Scriban, că Lăune ar fi reprezentantul cazului oblic, cf. lăun. Cu atît mai puțin este probabilă der. din sl. livŭ (Conev 56). Sensul al doilea este o traducere din tc. arslanli „leu” și „piastru” (Tiktin). – Der. leoaie, s. f. (înv., leona) pe care Pușcariu 966 îl derivă din lat. *lĕonia, este tot echivocă; leoaică, s. f.; leiță, s. f. (înv., leoaică). – Din rom. pare să provină rut. lew (Miklosich, Wander., 17).